Rândurile astea le scriu la tastatura
unui calculator,
iar între mine și ele e un spațiu gol,
în care așez uneori
o cutie de bere și
speranța că la sfârșitul următorului vers
voi avea o revelație, voi descoperi
ceva:
America.
My America.

Alteori pun acolo doar presupunerea că din scris
voi intelege exact
ce e cu
nebunia,
fragmentată inegal,
zbaterea aceasta ce se lovește câteodată de ecran,
câteodată de mine
o vază oprită din zbor de un perete,
Un piept de vrabie lovind geamurile unui zgârie-nori.

Între 3.20 a.m. și 4 a.m.
m-am simțit ca la sfârșitul unei sticle de vin,
băută singur.

Am stat gol și urât și lipsit de sens,
aplecat peste tastatură,

impotent.

Vreau să scriu texte
care să îi determine pe prietenii mei să vină la mine
cu o sticlă de băutură fină.

Texte care să facă telefonul să sune obscen
la ore indecente.

La celălalt capăt al firului,
vreau să te aud spunând cum îmi tot repeți
câte un vers
care-ți rămâne blocat în cap
zile la rând.

Vocea ta să strălucească întunericul,
să mă zvârcolesc încet în propria piele.

Vocea ta micuță
să repete cuvinte de-ale mele,
ce ți-au rămas înfipte în cap.

Gloanțe, nu altfel.